POVESTE DE VIAȚĂ

Când am fost adoleșcentă și locuiam în București-România  visam  mereu  la  o relație ideală.  Visul meu pe atunci era de a devenii o foarte bună scriitoare și să îmi găsesc pe cineva cu care să mă mărit. Doream  foarte mult să ajung în America și să întâlnesc un bărbat  care să știe să mă alinte, bucure, încurajeze dar cel mai 

important era să mă asculte și să mă respecte. Erau doar 

vise și îmaginația unei vieți ca într-un basm.

 Se spune că este bine să visezi, dar nu prea departe că 

datorită impactului  violent riști să cazi prea de sus. 

După trecerea celor cinsprezece ani am venit în Belgia unde după un an de zile l-am cunoscut pe el. 

Un tânăr belgian care nu cunoștea deloc engleză, iar eu în  acea vreme nu cunoșteam niciun cuvânt în franceză. 

Am fost puși față în față de către o prietenă comună care a  vrut să ne facă cunoștiință. A fost cel mai groaznic moment  din viața mea. Eram teribil de jenată, mă simțeam ca ultimul om că nu știam să mă înțeleg cu el. Singurul lucru pe care  am reușit să îl spun a fost prin gesturi să mă ducă la stația  de metrou pentru a mă întoarce înapoi la sora mea unde  locuiam pe atunci. 

A trecut o saptamână timpul în care mergeam la școală și  învățam franceza mi-am facut curaj și l-am sunat.  Numai auzindu-i vocea timbrată ca a unui bariton

 tremuram toată de bucurie, devenind  depedentă să îi aud.

 Încercam din răsputeri amândoi să putem avea o discuție, 

un subiect, dar nu prea cunoșteam prea multe cuvinte și care erau sensul lor. Vorbeam ore în șir la telefon numai pentru 

că îl întrebam ce înseamnă ce îmi spunea și eu nu 

cunoșteam.  Apoi a venit la sora mea să mă ia la plimbare 

prin Bruxelles dar eram extrem de handicapată că nu știam 

ce să îi spun și mai ales ce să fac cu el?

 Mergea lângă mine ca un robot fără să spună nimic, iar la sora mea când venea tot asa se comporta rămânea înțepenit ca o mobilă de nu înțelegeam de ce mai vine dacă nu scotea niciun cuvânt. 

De fiecare dată mergea sora mea cu prietenul ei alături de

 noi in oraș pentru a-mi traduce  ce  spunea  Didier  pentru  că așa îl cheamă. 

După o perioadă a decis să mă prezinte familiei lui, despre  care știam că sunt fermieri dar nu înțelegeam multe din ce  vorbeau având un dialect destul de ciudat față de franceza  pe care o invățam la școală.  În perioada aceia când mergeam cu el la părinții lui aveam mereu un dicționar cu mine pentru că nu știam cum se scrie cuvântul pe care îl pronunțau.  Dar de multe ori acele cuvinte nu apăreau în dicționar  fiind  regionalisme mai grabă belgisisme, care nu aveau nicio legătură cu franceza învățată la școală aici în Belgia.  Cu timpul am învățat enorm de multe lucruri de la ei mai ales materia mea preferată pe lângă istorie este biologia, acest univers speldid al plantelor.

 Când dintr-o dată, mama care era în România a vrut să merg la ea ca să o ajut nici nu mai știu cu ce. Pe când aici în Belgia a rămas Didier și cu sora mea care au plănuit amândoi ceva cu ajutorul mamei din România. Până să plec în țară programul meu era destul de încărcat, dimineața mergeam la cursul de franceză, după masa fugeam la o clientă să fac curat iar seara mă întorceam la cursul de flamandă.  În acest timp, sora mea a venit în apartamentul pe care Didier l-a închiriat pentru noi doi, și a luat inelul pe care l-am lăsat în baie pe suportul din sticlă pentru a vedea exact ce dimensiune am la deget. Didier era super emoționat la ideea de cum voi reacționa. Când am ajuns în țară mama mea care încă mai lucra ca gestionar într-un centru de bijuterii din București care era de stat acum nu cred că mai există. Mă plictiseam singură acasă chiar dacă pe atunci aveam cred treizeci și unu de ani. Așa că am decis să merg cu ea la serviciu, unde bandită mama mă tot întreba ce stil de inel de logodnă mi-ar place? Nici nu știam ce vreau dar aveam o idee generală. Apoi mama îmi tot încerca degetele cu acele cercuri pe care le au bijutierii pentru a vedea mărimea degetului fără să imi vină nicio idee că ceva se petrecea în spatele meu. Nu mă puteam gândii pentru că Didier îmi spunea mereu că el nu vrea să se căsătorească că divorțul îl costă dublu. Stăteam acolo în magazin plictisite amândouă așteptând să intre un client amețit de căldura infernală a acelei veri , când dintr-o data primesc un SMS de la Didier întrebându-mă dacă vreau să fiu soția lui? La început nu am înțeles ce scrie că încă nu stăpâneam foarte bine limba franceză și unele expresii belgiene, mai ales cele cu jargon. Am crezut că vrea să mă ia la mișto că sunt româncă proastă și cad repede în plasă. L-am făcut săracul de el să cheltuie o avere pe mesaje pentru ca să pot înțelege până la urmă că nu era nicio glumă. Dar, când am ajuns în Belgia m-a rugat să rămân în acea dimineață în pat și să îl aștept cuminte că îmi aduce el micul dejun la pat. Mă simțeam super alintată ca o regină, pentru că nu a făcut acest gest niodată timp de doi ani cât ne cunoscusem și un an decând locuiam împreună. Îl văd că vine din bucătărie cu o tavă cu două croisante, un ceainic de cafea și cu o cană rasturnată, nu am înțeles de ce era cana răsturnată. Dar pentru a o umple trebuia să o întorc. Atunci am văzut inelul cum strălucea și bine înțeles am dat în plâns. El părăsise de mult camera așteptând să vadă care îmi era reacția. În acel moment am realizat că cel mai nebun vis oricât de imposibil de realizat ar fi el, dacă crezi și ți-l dorești din toată ființa ta se va realiza într-o zi. Așa că ne-am căsătorit după un an timp în care am alergat peste tot pentru a fi eu în regula, atunci m-am decrarat independent, apoi am primit cetățenie Belgiană dar numai cu acordul României demonstrând că nu este o căsătorie ”albă„ aranjată. 

  

Aceasta este cea mai frumoasă lecție de viață care durează de treisprăzece ani. Didier este un bărbat iubitor, casnic, adoră să gătească și să mă vadă frumoasă mereu aranjată și îngrijită.