Am avut marea plâcere de a putea lua un scurt interviu unei prietene dragi  aceasta este Florina Vitiuc Caraivan 

                                         

                                              

                                                    10 Întrebări  

Bună ziua Vitiuc Florina Caraivan mă bucur că ai acceptat 

invitația mea de a face acest interviu pentru că lumea să te 

poată cunoaște mai bine. Pentru început am dorii să aflăm 

mai multe despre tine. 

1. Cum ai putea să te descri în câteva cuvinte?

     Un om simplu și atât! 

2. Ce anume te-a atras spre poezie?

 Poezia exprima sensibilitate, traire. Am ales cel mai reprezentativ vers. 

De ce văd cu ochii plini de lacrimi, descurajat privind

mereu în jos,

Și nu la cerul unde nu sunt patimi, unde durere nu-i unde-i

frumos

Doar ai știut când aki plecat pe cale, că drumu-i lung și

oamenii sunt răi,

Călătorind pe umbra vieți-n vale, vor crește spinii deși 

sub pașii tăi. 

3. Ce te inspiră ca să așterni pe hârtie cele mai frumoase 

versuri?

 Nu stiu dacă sunt cele mai frumoase versuri, scriu ceea 

ce simt pe moment, nu mă consider  un poet, este o 

mica pasiune a mea.

4. Vorbește-ne un pic despre asociatia pentru care muncești?

 Este un ONG care are ca principal scop integrarea grupurilor vulnerabile.

5. De unde această dragoste pentru a ajuta copii abandonați și cu deficiențe? 

  Provin dintr-o familie modesta si parintii mei mi-au

 dar un sfat…”Intotdeauna sa te apleci spre cel mai slab decat tine”

6. Dacă a fost un poet care te-a inspirat, care a fost acesta?

  Sincer, scriu de foarte putin timp, m-am inspirat citind 

postarile unui amic virtual de la care trebuie sa recunosc am 

invatat foarte mult. Majoritatea sunt dedicate sotului meu.

7. Ești o mare devoratoare de literatură.  Care au fost cărțile

 pe care le-ai citit?

  Imi plac cele de filozofie, imi place Emil Cioran,

 una din ele a fost prima carte pe care a scris-o Emil Cioran 

„ Pe culmile disperarii”, imi plac si romanele de dragoste 

scrise de Julie Garwood, Judith McNaught....

 Scriitori romani imi plac Elisei Virgil, Nelu Sorin Stancu si 

nu in cele din urma,  Alis Tieran.

 Din lista poetilor recunosc ca imi plac de cei noi, pe care

 unii i-am intalnit chiar in zona virtuala…

8. Care te-au influențat în viață?

 As spune ca sotul meu si parinti m-au influentat in viata.

9. Cine ti-a transmis gustul spre literatură?

  Invatatoarea mea. 

10. Ce vrei să transmiți viitorilor tăi cititori în speranța publicării unui volum de poezii?

  Nu stiu daca vreodata voi publica un volum de poezii, dar

 totusi le-as transmite un citat de a lui  Victor Hugo

           „Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri.”

Îți multumesc pentru acest interviu. 

 Eu multumesc pentru interesul aratat! 

  POVESTEA  DIN   SPATELE

 ROMANULUI 

“DRUMUL SPRE LIBERTATE”

                 SCRIS  DE   CĂTRE  ALIS TIERAN

Totul  a  început  în anul 1986 când părinții mei lucrau la o bijuterie de stat, fiind gestionari

 și prețiuitori de metale prețioase. Fiecare lucra 
într-un alt centru în diferite locuri din București. La un moment dat în centrul în care tatăl meu lucra a venit o colegă care înainte era casieră și apoi strâgea comenzile de la toate centrele ducându-le la atelierul unde 

se confecționau bijuteriile din aur și argint.  Această nouă colegă avea dreptul să umble la

 fișetul tatălui meu lucrând în contra tură. 

 După o perioadă tatăl meu a fost chemat de poliție să vadă ce s-a întâmplat și cine ar

 fi putut știi să vină când nu era tura tatălui meu. Au fost luate amprente și lui tata și acelei casiere care aveau posibilitatea de a umbla la fișet. Apoi ca să se lămurească mai bine polițiștii, i-a chemat pe amândoi la secție să dea declarații. 

Atunci am urcat cu mama și cu sora mea acele trepte înalte 

din marmură albă și undeva într-o sală imensă și goală

 era tata umil și înjosit la gândul că ar putea fi considerat 

vinovat de ceva ce nu a comis. Dar cum el era singurul care avea cheile de la fișet și că a avut încredere în acea colegă, ar putea face pușcărie.

Atunci eu aveam cred vârsta de 12 ani. Ajungând în dreptul 

lui, mama îi pune tot felul de întrebări pentru a vedea exact ce s-a întâmplat, dacă a fost un hoț sau altcineva.

Atunci mă uit la tata și neînțelegând ce se întâmplă îl întreb:

-Tată, tu ai făcut asta?

Această întrebare i-a făcut foarte rău tatălui meu, 

spunându-și că nici măcar copii lui nu au încredere în el. 

Asta l-a distrus.

Dar am fost repede informați că acea colegă a furat de fapt 

ea a pus alte persoane să spargă geamurile vitrinelor

 pentru a lăsa impresia de o spargere sau un furt al unor hoți. Astfel tatăl meu nu a mai avut nici o problemă.

Cu trecerea timpului am realizat că de fapt nu pot uita asta, 

simțindu-mă atât de vinovată încât în mintea mea a luat 

naștere acest roman, ”Drumul spre Libertate”. 

După revoluție, am putut să ne sărbătorim libertatea.

Aveam cinsprezece ani și aveam toate acele sentimente de 

revoltă, ură și în sfârșit am simțit  din plin râvnita libertate și 

deschiderea frontierelor. Atunci am plecat împreună cu 

părinții mei și prieteni acestora în Ungaria în vacanța de vară.

Am reușit să scriu primele rânduri ale viitoarei mele cărți. 

Aveam doar două idei în minte despre patru personaje. După ce vacanța s-a încheiat și ne-am întors în România, am

 început să scriu punându-mi astfel toate

 gândurile pe o foaie de hârtie.  Aceasta începuse să ia proporții și să se transforme din zi în zi tot mai mare, înbogățind-o de fiecare dată 

cu alte idei, construind astfel nucleul în jurul căruia se învărteau toate.

Acest lucru mi-a fost ușor să îl construiesc, iar cum reușeam

 să termin un capitol era victoria totală, putând să scriu 

primele zece capitole amintindu-mi ideea de bază, aceea 

prin care un copil să poată dovedi că tatăl lui nu este vinovat.

Am plecat cu surioara mea mai mică la biblioteca britanică să căutăm tot ce putem găsi despre New York. Erau cărți super interesante. Atunci pe la șaisprezece ani cunoșteam bine

 engleza, citeam foarte mult, câutând tot ce îmi putea servi 

ca documentare. Descoperirea orașului New York am reușit să o fac prin intermediul multor filme, lucruri pe care

 le-am descris în carte.

După un an când aveam șaisprezece ani în liceul în care 

învățam, o colegă care era mai mare cu doi ani decât noi, a

 lansat un volum de poezii care a fost citit de către actrița 

Anca Sigartău în sala de sport.

Nu am putut să particip chiar dacă mi-aș fi dorit deoarece 

aveam ore și am intrat în clasă.  Am fost concentrată să învăț pentru Bacaleaureat și apoi 

 pentru școala postliceală de tehnică dentară că am uitat 

complet de carte.

Apoi am început să mă tot gândesc cum să scriu.  Aveam 

foile cu mine peste tot, la școală, și când am intrat la tehnică dentară, apoi la magazinul deschis de părinții mei. Scriam 

cam tot timpul.  Am întrerupt scrisul la vârsta de douăzeci și unu de ani când tatăl meu a încetat din viață.

Am mai avut o tentativă pe la vârsta de douăzeci și șapte 

când lucram la policlinică ca tehnician dentar. Dar o dată cu 

privatizarea spitalelor mi-am schimbat meseria făcând școala

 de asistent de farmacie și am lucrat într-o farmacie având 

ziua super ocupată așa am ajuns repede la varsta de treizeci de ani. Atunci am venit în Belgia în vizită și am rămas aici

 cunoscându-l astfel pe cel care mi-a devenit soț.

La vârsta de treizeci și patru ani am avut o discuție cu soțul meu despre copiii care au părinți români iar aceștia nu îi

 învață limba română, vrând că eu să scriu o carte despre

 acest subiect. Așa mi-am reamintit că aveam un manuscris 

în țară și ar fi fost bine să nu mă dedic unuia nou ci să duc la bun sfârșit ceea ce am început cu mulți ani în urmă. 

Ajungând în țară am luat manuscrisul din sertarul biroului 

unde stătea de mai bine de 15 ani uitată de toată lumea, 

chiar și de mine.

Eu voiam să îl rescriu încercând plină de speranță că voi

putea termina cartea de scris.  Adică cealaltă jumătate pe care nu o scrisesem atunci

 pentru că nu aveam nicio noțiune despre dreptul penal. 

De fiecare dată când citesc primele rânduri plâng

 amintindu-mi că în acea perioadă tata era încă în viață.

 Întorcându-mă cu manuscrisul acasă, de data asta

 România era străinătatea și acasă era în altă parte.

Am început să o scriu la calculator dar acesta era cu o 

tastatură fără diactrice. Văzând că este foarte important și

 nicio editură nu acceptă manuscrisul dacă nu este scris

 corect atunci profitând că trebuia să mai fac un drum în 

România am cumpărat un calculator făcut special pentru

 România pe care am scris cartea de două ori după ce o 

scrisesem o dată pe celalalt calculator.

La sfărșitul anului 2012 am terminat-o de scris.

 Pentru mine acest roman a fost o aventură foarte palpitantă și plină de imprevizibil. După ce m-am întors din țară și am 

reușit să instalăm internet și am început să fac un studiu 

despre cum sunt scrise scenariile fiind mereu fascinată de tot ce este cinematografie. Cum se face o punere în scenă și 

multe alte mici detalii de care nu aveam habar.

Am invățat într-un timp record informații pe care aș fi dorit

 să le fi cunoscut de mică dar atunci nu exista internet.  Apoi am căutat cum trebuie să fie scris un text, o carte, o 

piesă de teatru. Așa am facut diferența între un scenariu și 

un text de acțiune, horror sau thriller. După ce am reușit să

 îmi răspund la toate întrebările, am căutat tot ce pot găsi 

despre dreptul penal, ceea ce aveam nevoie în desfășurarea acțiunii ca să știu ce fel de arme îi pot pune în mâna eroului meu ca să rezolve situația delicată în care se afla.

Cam acestea au fost etapele și viața unui om transpunsă în 

cuvinte într-o carte. 

POVESTE DE VIAȚĂ

Când am fost adoleșcentă și locuiam în București-România  visam  mereu  la  o relație ideală.  Visul meu pe atunci era de a devenii o foarte bună scriitoare și să îmi găsesc pe cineva cu care să mă mărit. Doream  foarte mult să ajung în America și să întâlnesc un bărbat  care să știe să mă alinte, bucure, încurajeze dar cel mai 

important era să mă asculte și să mă respecte. Erau doar 

vise și îmaginația unei vieți ca într-un basm.

 Se spune că este bine să visezi, dar nu prea departe că 

datorită impactului  violent riști să cazi prea de sus. 

După trecerea celor cinsprezece ani am venit în Belgia unde după un an de zile l-am cunoscut pe el. 

Un tânăr belgian care nu cunoștea deloc engleză, iar eu în  acea vreme nu cunoșteam niciun cuvânt în franceză. 

Am fost puși față în față de către o prietenă comună care a  vrut să ne facă cunoștiință. A fost cel mai groaznic moment  din viața mea. Eram teribil de jenată, mă simțeam ca ultimul om că nu știam să mă înțeleg cu el. Singurul lucru pe care  am reușit să îl spun a fost prin gesturi să mă ducă la stația  de metrou pentru a mă întoarce înapoi la sora mea unde  locuiam pe atunci. 

A trecut o saptamână timpul în care mergeam la școală și  învățam franceza mi-am facut curaj și l-am sunat.  Numai auzindu-i vocea timbrată ca a unui bariton

 tremuram toată de bucurie, devenind  depedentă să îi aud.

 Încercam din răsputeri amândoi să putem avea o discuție, 

un subiect, dar nu prea cunoșteam prea multe cuvinte și care erau sensul lor. Vorbeam ore în șir la telefon numai pentru 

că îl întrebam ce înseamnă ce îmi spunea și eu nu 

cunoșteam.  Apoi a venit la sora mea să mă ia la plimbare 

prin Bruxelles dar eram extrem de handicapată că nu știam 

ce să îi spun și mai ales ce să fac cu el?

 Mergea lângă mine ca un robot fără să spună nimic, iar la sora mea când venea tot asa se comporta rămânea înțepenit ca o mobilă de nu înțelegeam de ce mai vine dacă nu scotea niciun cuvânt. 

De fiecare dată mergea sora mea cu prietenul ei alături de

 noi in oraș pentru a-mi traduce  ce  spunea  Didier  pentru  că așa îl cheamă. 

După o perioadă a decis să mă prezinte familiei lui, despre  care știam că sunt fermieri dar nu înțelegeam multe din ce  vorbeau având un dialect destul de ciudat față de franceza  pe care o invățam la școală.  În perioada aceia când mergeam cu el la părinții lui aveam mereu un dicționar cu mine pentru că nu știam cum se scrie cuvântul pe care îl pronunțau.  Dar de multe ori acele cuvinte nu apăreau în dicționar  fiind  regionalisme mai grabă belgisisme, care nu aveau nicio legătură cu franceza învățată la școală aici în Belgia.  Cu timpul am învățat enorm de multe lucruri de la ei mai ales materia mea preferată pe lângă istorie este biologia, acest univers speldid al plantelor.

 Când dintr-o dată, mama care era în România a vrut să merg la ea ca să o ajut nici nu mai știu cu ce. Pe când aici în Belgia a rămas Didier și cu sora mea care au plănuit amândoi ceva cu ajutorul mamei din România. Până să plec în țară programul meu era destul de încărcat, dimineața mergeam la cursul de franceză, după masa fugeam la o clientă să fac curat iar seara mă întorceam la cursul de flamandă.  În acest timp, sora mea a venit în apartamentul pe care Didier l-a închiriat pentru noi doi, și a luat inelul pe care l-am lăsat în baie pe suportul din sticlă pentru a vedea exact ce dimensiune am la deget. Didier era super emoționat la ideea de cum voi reacționa. Când am ajuns în țară mama mea care încă mai lucra ca gestionar într-un centru de bijuterii din București care era de stat acum nu cred că mai există. Mă plictiseam singură acasă chiar dacă pe atunci aveam cred treizeci și unu de ani. Așa că am decis să merg cu ea la serviciu, unde bandită mama mă tot întreba ce stil de inel de logodnă mi-ar place? Nici nu știam ce vreau dar aveam o idee generală. Apoi mama îmi tot încerca degetele cu acele cercuri pe care le au bijutierii pentru a vedea mărimea degetului fără să imi vină nicio idee că ceva se petrecea în spatele meu. Nu mă puteam gândii pentru că Didier îmi spunea mereu că el nu vrea să se căsătorească că divorțul îl costă dublu. Stăteam acolo în magazin plictisite amândouă așteptând să intre un client amețit de căldura infernală a acelei veri , când dintr-o data primesc un SMS de la Didier întrebându-mă dacă vreau să fiu soția lui? La început nu am înțeles ce scrie că încă nu stăpâneam foarte bine limba franceză și unele expresii belgiene, mai ales cele cu jargon. Am crezut că vrea să mă ia la mișto că sunt româncă proastă și cad repede în plasă. L-am făcut săracul de el să cheltuie o avere pe mesaje pentru ca să pot înțelege până la urmă că nu era nicio glumă. Dar, când am ajuns în Belgia m-a rugat să rămân în acea dimineață în pat și să îl aștept cuminte că îmi aduce el micul dejun la pat. Mă simțeam super alintată ca o regină, pentru că nu a făcut acest gest niodată timp de doi ani cât ne cunoscusem și un an decând locuiam împreună. Îl văd că vine din bucătărie cu o tavă cu două croisante, un ceainic de cafea și cu o cană rasturnată, nu am înțeles de ce era cana răsturnată. Dar pentru a o umple trebuia să o întorc. Atunci am văzut inelul cum strălucea și bine înțeles am dat în plâns. El părăsise de mult camera așteptând să vadă care îmi era reacția. În acel moment am realizat că cel mai nebun vis oricât de imposibil de realizat ar fi el, dacă crezi și ți-l dorești din toată ființa ta se va realiza într-o zi. Așa că ne-am căsătorit după un an timp în care am alergat peste tot pentru a fi eu în regula, atunci m-am decrarat independent, apoi am primit cetățenie Belgiană dar numai cu acordul României demonstrând că nu este o căsătorie ”albă„ aranjată. 

  

Aceasta este cea mai frumoasă lecție de viață care durează de treisprăzece ani. Didier este un bărbat iubitor, casnic, adoră să gătească și să mă vadă frumoasă mereu aranjată și îngrijită. 

ALTE DOUĂ POEZII

Buna ziua tuturor!

Acestea sunt alte două poezii una visătoare și cealaltă mai tristă.