POVESTEA DIN SPATELE
ROMANULUI
“DRUMUL SPRE LIBERTATE”
SCRIS DE CĂTRE ALIS TIERAN
Totul a început în anul 1986 când părinții mei lucrau la o bijuterie de stat, fiind gestionari
și prețiuitori de metale prețioase. Fiecare lucra
într-un alt centru în diferite locuri din București. La un moment dat în centrul în care tatăl meu lucra a venit o colegă care înainte era casieră și apoi strâgea comenzile de la toate centrele ducându-le la atelierul unde
într-un alt centru în diferite locuri din București. La un moment dat în centrul în care tatăl meu lucra a venit o colegă care înainte era casieră și apoi strâgea comenzile de la toate centrele ducându-le la atelierul unde
se confecționau bijuteriile din aur și argint. Această nouă colegă avea dreptul să umble la
fișetul tatălui meu lucrând în contra tură.
După o perioadă tatăl meu a fost chemat de poliție să vadă ce s-a întâmplat și cine ar
fi putut știi să vină când nu era tura tatălui meu. Au fost luate amprente și lui tata și acelei casiere care aveau posibilitatea de a umbla la fișet. Apoi ca să se lămurească mai bine polițiștii, i-a chemat pe amândoi la secție să dea declarații.
Atunci am urcat cu mama și cu sora mea acele trepte înalte
din marmură albă și undeva într-o sală imensă și goală
era tata umil și înjosit la gândul că ar putea fi considerat
vinovat de ceva ce nu a comis. Dar cum el era singurul care avea cheile de la fișet și că a avut încredere în acea colegă, ar putea face pușcărie.
Atunci eu aveam cred vârsta de 12 ani. Ajungând în dreptul
lui, mama îi pune tot felul de întrebări pentru a vedea exact ce s-a întâmplat, dacă a fost un hoț sau altcineva.
Atunci mă uit la tata și neînțelegând ce se întâmplă îl întreb:
-Tată, tu ai făcut asta?
Această întrebare i-a făcut foarte rău tatălui meu,
spunându-și că nici măcar copii lui nu au încredere în el.
Asta l-a distrus.
Dar am fost repede informați că acea colegă a furat de fapt
ea a pus alte persoane să spargă geamurile vitrinelor
pentru a lăsa impresia de o spargere sau un furt al unor hoți. Astfel tatăl meu nu a mai avut nici o problemă.
Cu trecerea timpului am realizat că de fapt nu pot uita asta,
simțindu-mă atât de vinovată încât în mintea mea a luat
naștere acest roman, ”Drumul spre Libertate”.
După revoluție, am putut să ne sărbătorim libertatea.
Aveam cinsprezece ani și aveam toate acele sentimente de
revoltă, ură și în sfârșit am simțit din plin râvnita libertate și
deschiderea frontierelor. Atunci am plecat împreună cu
părinții mei și prieteni acestora în Ungaria în vacanța de vară.
Am reușit să scriu primele rânduri ale viitoarei mele cărți.
Aveam doar două idei în minte despre patru personaje. După ce vacanța s-a încheiat și ne-am întors în România, am
început să scriu punându-mi astfel toate
gândurile pe o foaie de hârtie. Aceasta începuse să ia proporții și să se transforme din zi în zi tot mai mare, înbogățind-o de fiecare dată
cu alte idei, construind astfel nucleul în jurul căruia se învărteau toate.
Acest lucru mi-a fost ușor să îl construiesc, iar cum reușeam
să termin un capitol era victoria totală, putând să scriu
primele zece capitole amintindu-mi ideea de bază, aceea
prin care un copil să poată dovedi că tatăl lui nu este vinovat.
Am plecat cu surioara mea mai mică la biblioteca britanică să căutăm tot ce putem găsi despre New York. Erau cărți super interesante. Atunci pe la șaisprezece ani cunoșteam bine
engleza, citeam foarte mult, câutând tot ce îmi putea servi
ca documentare. Descoperirea orașului New York am reușit să o fac prin intermediul multor filme, lucruri pe care
le-am descris în carte.
După un an când aveam șaisprezece ani în liceul în care
învățam, o colegă care era mai mare cu doi ani decât noi, a
lansat un volum de poezii care a fost citit de către actrița
Anca Sigartău în sala de sport.
Nu am putut să particip chiar dacă mi-aș fi dorit deoarece
aveam ore și am intrat în clasă. Am fost concentrată să învăț pentru Bacaleaureat și apoi
pentru școala postliceală de tehnică dentară că am uitat
complet de carte.
Apoi am început să mă tot gândesc cum să scriu. Aveam
foile cu mine peste tot, la școală, și când am intrat la tehnică dentară, apoi la magazinul deschis de părinții mei. Scriam
cam tot timpul. Am întrerupt scrisul la vârsta de douăzeci și unu de ani când tatăl meu a încetat din viață.
Am mai avut o tentativă pe la vârsta de douăzeci și șapte
când lucram la policlinică ca tehnician dentar. Dar o dată cu
privatizarea spitalelor mi-am schimbat meseria făcând școala
de asistent de farmacie și am lucrat într-o farmacie având
ziua super ocupată așa am ajuns repede la varsta de treizeci de ani. Atunci am venit în Belgia în vizită și am rămas aici
cunoscându-l astfel pe cel care mi-a devenit soț.
La vârsta de treizeci și patru ani am avut o discuție cu soțul meu despre copiii care au părinți români iar aceștia nu îi
învață limba română, vrând că eu să scriu o carte despre
acest subiect. Așa mi-am reamintit că aveam un manuscris
în țară și ar fi fost bine să nu mă dedic unuia nou ci să duc la bun sfârșit ceea ce am început cu mulți ani în urmă.
Ajungând în țară am luat manuscrisul din sertarul biroului
unde stătea de mai bine de 15 ani uitată de toată lumea,
chiar și de mine.
Eu voiam să îl rescriu încercând plină de speranță că voi
putea termina cartea de scris. Adică cealaltă jumătate pe care nu o scrisesem atunci
pentru că nu aveam nicio noțiune despre dreptul penal.
De fiecare dată când citesc primele rânduri plâng
amintindu-mi că în acea perioadă tata era încă în viață.
Întorcându-mă cu manuscrisul acasă, de data asta
România era străinătatea și acasă era în altă parte.
Am început să o scriu la calculator dar acesta era cu o
tastatură fără diactrice. Văzând că este foarte important și
nicio editură nu acceptă manuscrisul dacă nu este scris
corect atunci profitând că trebuia să mai fac un drum în
România am cumpărat un calculator făcut special pentru
România pe care am scris cartea de două ori după ce o
scrisesem o dată pe celalalt calculator.
La sfărșitul anului 2012 am terminat-o de scris.
Pentru mine acest roman a fost o aventură foarte palpitantă și plină de imprevizibil. După ce m-am întors din țară și am
reușit să instalăm internet și am început să fac un studiu
despre cum sunt scrise scenariile fiind mereu fascinată de tot ce este cinematografie. Cum se face o punere în scenă și
multe alte mici detalii de care nu aveam habar.
Am invățat într-un timp record informații pe care aș fi dorit
să le fi cunoscut de mică dar atunci nu exista internet. Apoi am căutat cum trebuie să fie scris un text, o carte, o
piesă de teatru. Așa am facut diferența între un scenariu și
un text de acțiune, horror sau thriller. După ce am reușit să
îmi răspund la toate întrebările, am căutat tot ce pot găsi
despre dreptul penal, ceea ce aveam nevoie în desfășurarea acțiunii ca să știu ce fel de arme îi pot pune în mâna eroului meu ca să rezolve situația delicată în care se afla.
Cam acestea au fost etapele și viața unui om transpunsă în
cuvinte într-o carte.